Toți oamenii ies din case când ninge

”Snow, Y U no stop snowing?” sau ceva de genul apărea la status-ul lui Pao azi pe facebook. Good question, de 2 zile și eu mă întreb același lucru. Și, de fapt, treaba asta reprezintă jumătate din post-ul de azi. Pentru că cealaltă jumătate o reprezintă… bucureștenii!

Logica rezidentului Capitalei mă bate de ani de zile. Și ieri și azi iar mi-am luat-o-n gură. Este de neînțeles de ce, în momentul în care a nins, toți bucureștenii se înghesuie pe-afară. Nu să facă oameni de zăpadă, ci să-și facă treburile. Exemplu concret:

De săptămâni bune, cam în fiecare săptămână mă duc cel puțin o dată la poștă să-i las mamei câte un plic cu acte ce trebuie trimis dracu’ știe unde. A devenit un obicei. Evident, mă duc, în general, la aceleași ore, în aceași poștă, nu stau mai mult de 10 minute până rezolv treaba, după care, în drum spre casă, iau ce mai trebuie luat de la chioșc (o pâine, țigări, suc, wtv). Ieri am făcut aceeași treabă. Am stat peste jumătate de oră la coadă la poștă! Erau peste 10 oameni înăuntru, de unde, de săptămâni bune, nu e mai mult de unul singur, când mă duc eu. La chioșc, la fel, coadă.

Problema aglomerației în trafic când ninge este deja atât de arhi-cunoscută, încât nici nu merită dezbătută. Curiozitatea este, însă, că, deși sunt mai multe mașini decât de obicei (pentru că sunt!), sunt și mai mulți oameni în RATB-uri. Este inexplicabil. Este ca și cum, brusc, când ninge, apar de nicăieri încă 100.000 de indivizi care să circule prin București. Și aici mi se taie mie filmul.

Când e frumos afară, sau, mă rog, nu sunt averse, stau toți în case, traficul merge, nu e înghesuială, stai la cozi cât ar trebui să stai. Cum a dat ninsoarea, toți ies! Pe stradă, în mașini, în tramvai, la chișc, la poștă.

Acest articol nu are o concluzie la final, pentru că eu nu am înțeles acest fenomen. În comment-urile ce vor urma, vă rog să-mi prezentați argumente logice pentru care se întâmplă aceste lucruri. Că pe mine mă bate.

True story

M-am hotărât să scriu acest post în urma vizionării (în 2 zile consecutive) filmelor Lord Of War și He’s Just Not That Into You. Două filme aflate la capete opuse, din punctul de vedere al cinefililor, dar care au, totuși, un foarte important punct în comun.

Lord Of War îl are pe Nicolas Cage în rolul principal, traficant de arme în toată lumea, care reușește să scape de încarcerare constant, într-un fel sau altul. He’s Just Not That Into You prezintă poveștile de dragoste a mai multe cupluri, având, toate, un numitor comun: interpretările psihologice greșite ale comportamentului femeilor și bărbaților (ceva ce-ar trebui Teo să vadă, pentru viitoarele post-uri de pe Palme Intelectuale). Primul e dramă, al doilea e comedie romantică. Primul tratează un subiect nou (sau, cel puțin, foarte puțin exploatat), al doilea, un subiect omniprezent în industria hollywoodiană. Deci de unde asemănarea?

”Acest film este bazat pe fapte reale”, scrie mare pe ecran negru la finalul lui Lord Of War. Cel de-al doilea film se termină într-un monolog despre cum și viața ta (privitorului, adicătelea) poate fi la fel cum ai văzut în film, dacă ”doar crezi”.

Și de aici întrebarea mea. Mi-am amintit de ”Viața bate filmul”. Ideea, nu emisiunea de două parale cu purceaua aia de Mihaela Tatu. Oare viața poate fi asemuită cu un film? Și, dacă da, există posibilitatea ca și finalurile din filme să se regăsească în viețile unuia sau a altuia? Vorbim, bineînțeles, de cele realiste, nu de Jim Carrey, oprind un avion în Liar Liar.

Prin urmare, dacă analizăm cu atenție, anumite scene din chiar multe filme sunt foarte asemănătoare cu viețile noastre de zi cu zi. Nu scenele din Matrix, dar multe din Life As We Know It (poate mai puțin intriga). Nu din Terminator, dar din 10 Things I Hate About You. And so on.

Așadar, răspunsul la prima întrebare este ”da, viața chiar poate fi asemuită cu un film”. Să mergem spre a doua. Aici, lucrurile sunt ceva mai delicate. Finalurile din filme sunt, generalmente, trase de păr, special pentru că sunt cel mai important moment al filmului după intrigă. Dar să judecăm analitic. Dacă scenele din filme pot SEMĂNA cu viețile noastre, poate că și finalurile din filme pot SEMĂNA cu viețile noastre. Or, presupun, prin asta au trecut destui. ”Uite, coaie, știu pe cineva care era exact în aceeași situație”. Totuși, finalul filmului nu-l mai surprinde pe același individ zicând ”Și, da, a făcut și el exact la fel!”. Pentru că toți trăiesc cu ideea că ”nu e ca-n filme”, prin urmare se feresc să acționeze astfel. De ce nu încerci, totuși? Dacă filmul ți s-a părut realist… finalul de ce n-ar fi?

P.S.: Ideea din Lord Of War e periculoasă. Vă recomand să vă abțineți.

EtR recommends: Dreamer’s Pub

Cum arată: E un subsol, 3 camere, dacă nu mă înșel, fiecare cu vreo patru mese, în ultima e barul, darts-ul și budele. Tavan înalt, totul e lemn, luminozitate difuză, e foarte cozy.

Ce muzică bagă: Soft oldies. Am prins și Bon Jovi, totuși.

Care e programul: Am impresia că ziua, plus seara, dar nu e până dimineață.

Care sunt preţurile: Decente. 7 lei berea, 19 lei sandvișul mare cu cartofi prăjiți, chiar OK.

Unde e: General Berthelot 111. Nu știu să fie vreunul mai la dracu’ decât ăsta. De la Gara De Nord, pe Dinicu Golescu, până la o intersecție mare. Acolo.

Plusuri: Prețuri super-decente, volumul muzicii perfect, darts gratis, mâncare chiar OK.

Minusuri: Este ATÂT de departe de orice încât ți-e târșă numai să te gândești să mergi acolo.

Detective Diego. Episode 3. Partea a VI-a.

Diego și Elton John reușiseră să-l convingă pe Michael Jackson să îi ajute, deși cântărețul ce se presupunea că murise opusese multă rezistență. Motivul principal invocat de acesta era că nu vrea să facă rău nimănui pentru că e o persoană bună și nu atinsese niciodată un copil în alt sens decât cel catolic. Diego conchisese cu sine că era mai isteț să nu interpreteze spusele lui Michael și, mai important, să nu întrebe nimic.

Acum, cei trei se aflau într-un club ieftin din suburbiile Los Angeles-ului, unde căutau o altă persoană despre care Elton spusese că le va fi de mare folos în recuperarea prizonierilor lui Miley.

- Și zici că e o persoană cunoscută? urlă Diego în urechea lui Elton, din cauză că muzica din club era dată foarte tare.

- Da, replică Elton, dând afirmativ din cap.

- Ce V.I.P. și-ar arede-o printr-un local ca ăsta? întrebă Diego, mai mult pentru sine.

- Ai fi surprins! urlă Elton înapoi, întorcând capul spre reporter.

Chiar atunci, Elton văzu ceva în spatele vampirului și porni glonț înspre acea direcție, urmat de Diego și Michael, care mergea camuflat, la cererea expresă a acestuia.

- Nu ne-am mai văzut de mult, păpușă, mormăi Elton, zâmbind răutăcios, așezându-se la o masă, pe care dormea o fată plinuță, cu un păr vopsit blond și neîngrijit.

Pe masă se puteau vedea câteva sticle de bere goale, vreo două cutii goale de energizant și o sticlă de Jack Daniel’s pe jumătate goală. Mai încolo, un pahar gol, o scrumieră plină, lângă un pachet de țigări și o brichetă, un pliculeț cu un praf alb în el, un card bancar și o oglindă mică, rotundă.

- Britney? întrebă Diego, șocat.

Elton o prinse de păr și îi ridică capul de pe masă. Privindu-l pe Diego zâmbitor, ca și cum arăta un trofeu, vorbi:

- Britney Spears.

Vedeta zâmbea tâmp, cu ochii întredeschiși, cu o bală curgându-i din colțul gurii.

- Haide. Să o ducem acasă, să o trezim la viață și să ne recuperăm prietenii, zise Elton, punând pelerina peste ei și teleportându-se.

Va urma…

LMAL, Evident, tot Rolemodelism!

Țineam morțiș să precizez că a mai trecut o lună, lună plină de evenimente, de altfel, majoritatea covârșitoare plăcute. Mi-ai fost alături mult timp, prin tine mi-am împărășit ideile, sentimentele, trăirile, mai serioase, mai amuzante, mai generale, mai personale. Ține-o tot așa, dar, te rog, atrage mai multe view-uri.

Romanian oldies but goldies

Știu că ziceam ieri că m-a părăsit inspirația, but I was struck by a ray of light in the evening. No worries, nu mai am nimic altceva pe țeavă.

O să vorbim azi, foarte pe scurt, despre muzica românească ce ne-a marcat copilăria. Da, vorbesc de ’98 – ’02, perioada când descopeream cât de interesant e Atomic comparativ cu Cartoon Network. Majoritatea celor de atunci au dispărut. Au mai rămas câțiva care nu vor să se lase, deși perioada de glorie le-a trecut și prea puțini care s-au maturizat, adaptat și sunt mai buni decât atunci.

Am să-l numesc ipocrit pe fiecare din cei care a ascultat melodiile astea acum 10 ani și acum zice că e muzică de căcat. E normal, face parte din maturizare să te muți dinspre ce urmează să pun mai jos înspre Nero, Kanye West, Benny Benassi sau Rammstein. Prin urmare, la fel de normal e să accepți că muzica asta nu e de căcat, ci nu mai e pentru vârsta ta. Istoria e istorie, a făcut parte din tine cândva, nu mai fi hater.

E plăcut ca din când în când (nu prea des) să privești retrospectiv și să rânjești amintindu-ți de chefurile pe care le dădeai de ziua cuiva la cineva acasă, cu sucuri și prăjituri de casă, nu în club, cu Long Island și Dristor, după. Așa că vă propun o scurtă audiție a câteva melodii ce, consider eu, au făcut deliciul oricui acum 10-12 ani.

3rei Sud Est – Te Plac

Andre – Noapte De Vis

Animal X – Vierme, Șopârlă, Hienă

Body & Soul – Superfemei

Genius – Scrisoarea III

Non-Stop – Jimmy

Salată nelicențiată

Am terminat toate post-urile pe care îmi propusesem să le scriu din noiembrie final și până acum. Și explozia de inspirație a luat sfârșit. Urmează, probabil, o perioadă de pauză, nevoită, dar impusă de circumstanțe. Atât cele educaționale, cât și cele ce țin de competența mea. Așa că am zis că fac o salată, ultima sforțare până vine un subiect care chiar merită pus aici:

Sunt încă șomer (de data asta, voit). Stau acasă, învăț la licență, seara văd un film, joc un meci-două de football manager și… cam atât.

Silva brună te poate trozni neașteptat de tare. Bine de știut.

Am iar vise, dar numai când dorm. Când sunt treaz, nu mai am decât draci și plictis.

Sunt mult mai odihnit decât eram când aveam bani. Dar la ce folos, acum nu mai am bani.

E scandal la Universitate și nu se întâmplă nimic. Eu aș vrea să văd niște victime.

Nu înțeleg cum se poate ca EtR-ul să fie mai accesat ca Palmele.

Cam atât, mă duc la textele lui Dinu.

Palme Intelectuale: Mica revoluție

Ca să mă asigur că mesajul meu ajunge la voi, vă pun și aici link-ul de pe Palme către aritcolul pe care tocmai l-am încheiat. Citiți și băgați la cap: aici.

Detective Diego. Episode 3. Partea a V-a.

Ca și atunci când fusese captiv în conacul lui GaGa, Elton John se strecurase pe lângă cei care îl păzeau pe Diego, îl eliberase și se teleportaseră împreună cu Pelerina de Teleportare. Acum, înapoi în conacul lui Pattinson, Diego se plimba în stânga și în dreapta, neliniștit, în timp ce Elton îl privea și-și cioplea un dildo uriaș din lemn.

- Uzzi și Robert sunt captivi acolo. Bieber e dispărut, iar răii sunt, de data asta, Timberlake și Miley? Dacă pe Miley am putea să o doborâm, cum am putut și cu GaGa, cum contracarăm atacurile lui Timberlake?

- Știu pe cineva care ne poate ajuta, zise Elton și puse mâna pe Pelerină. Haide.

În următoarele secunde, cei doi apărură într-o grotă întunecoasă din Munții Alpi. Nu se vedea nici țipenie de om.

- Elton, unde suntem?

- În Munții Alpi. La câteva zeci de kilometri distanță de cea mai apropiată formă de viață umană.

- Și noi ce căutăm aici? întrebă, din nou, Diego, încordându-și privirile în întuneric.

- Pe locatarul acestei peșteri… murmură Elton, privind atent pereții peșterii.

Se opri brusc, privind cu atenție peretele din fața lui. Așteptă câteva secunde, până cînd sesiză ceea ce aștepta: peretele se mișcă, ca și cum acela era pieptul lui și respira. Atunci Elton întinse mâna reuși să apuce o persoană de gât, pe care o scoase, pur și simplu, din perete.

- Nu, te rog… se auzi o voce scâncită a persoanei care se zbătea cu mâinile pe mâna lui Elton.

- Michael, potolește-te, nu am venit aici să-ți facem rău, zise Elton, dând drumul persoanei pe jos.

Aceasta se ridică și-și schimbă forma. Era Michael Jackson.

Va urma…

Luminițe

Da, da, știu, s-a scurs ceva timp (chiar mult) de când trebuia să pun post-ul ăsta, dar românul e prost oricând, așa că, din punctul meu de vedere, puteam să-l scriu și de Paște, the facts are the same. O să fiu scurt, mai ales că e week-end și nu prea mai am chef, după ce am scris foc automat de când a început luna. Mi s-a cam luat, vă dați seama.

Vreau doar să acuz ”mitul luminițelor” pentru că există. Cred că anul trecut (sau acum doi ani), nu-mi amintesc exact, s-a blocat Piața Unirii de toți țăranii de oraș care au venit să caște gura la cum se aprinde un brad și niște luminițe. Nu cred că are rost să dau detalii, chestia asta spune totul. Cât, dar CÂT de lipsit de viață și creier trebuie să ai ca aprinderea unor luminițe pe bulevardele importante ale Capitalei chiar să însemne ceva pentru tine? Cred că luminițele deosebesc oamenii proști de oamenii deștepți. Admitem că îți plac și vrei să le vezi. Nimic condamnabil. Unora le place football manager, altora tequila sangrita din Revenge, altora sexul cu cadavre. Fiecare cu fetișul lui. Dacă ești prost, te duci să le vezi alături de alți 10.000 de idioți în momentul aprinderii lor. Dacă ești isteț, te duci a doua zi, când acolo nu mai sunt decât oamenii care-și văd de treaba lor.

Parc-am fi masochiști. Știm că o să fie înghesuială și că toți respiracii pe gură o să fie acolo să facă poze și să filmeze cu mobilul luminițele și, totuși, ne hotărâm să ajungem mai devreme (înaintea lor) pentru un loc mai bun în înghesuială, în loc să ne hotărâm să ajungem a doua zi, când nu e înghesuială.

Cam asta era ideea de bază, luminițele erau doar o scuză. De ce facem asta? Instinct de turmă? Eu, sincer, cred cu tărie că unii atâta pot.