Evident, tot Rolemodelism

Blog flegmatic.

Showbiz-ul românesc face mișto de mine

Tudor Turcu

Nu știu sigur cât de lung o să fie articolul de față, dar trebuie început cum se cuvine. Pentru început, mă gândisem, inițial, să-l scriu pentru Palme Intelectuale, dar, cum pe Evident, tot Rolemodelism oricum trebuia să scriu azi, iar evenimentul ce a dat naștere ideii articolului de față a avut loc ieri… de ce să aștept? În plus, ăsta e blog-ul personal, pot să mă las pradă sentimentelor, iar ăsta e un post în care am un ton ceva mai ”touched”, să zicem.

Așa, trebuia să încep cum se cuvine. Dumnezeu știe cât urăsc emisiunile absolut mizerabile și abjecte pe care le promovează Antena 1, Prima TV, PRO TV, Kanal D și mai știu eu ce alte panarame de instrumente de exploatare a prostimii ce se auto-denumesc posturi de televiziune. Cap de listă e Acces Direct, cu Simona Gherghe, pe care mi-aș dori să o văd unsă cu sânge proaspăt de căprioară și aruncată într-o cușcă cu lei legați la ochi. Cred că ar fi cele mai amuzante 40 de secunde din viața mea. Sigur, la fel de jenibile sunt Pe Banii Părinților, Master Chef, Te Cunosc De Undeva, Curat Murdar și atâtea și atâtea alte porcării ce generează în sinea mea o singură reacție: ”Cum sloboz poți găsi atâtea persoane dispuse să se prostitueze la televizor?”

Cu toate astea, spre marea mea rușine, om sunt și eu, am pus botul la X Factor anul ăsta. Argumentul a fost faptul că făcea parte Cheloo din juriu. M-am gândit că o să mă amuz copios. Which I did. Până m-a prins emisiunea și am început să o urmăresc, pe de o parte, dorind să câștige Turcu sau Udilă, pe de alta, dorind să îmi dea premonițiile mele și ale Irinei peste bot și nu câștige Anuța sau Nadir sau altă viitoare prostituată muzicală ce seamănă cu Sore, Smiley, Inna sau mai știu eu ce altă vedetă deja existentă. Știam că anul trecut câștigase Leonte (fost coleg de facultate, Dumnezeu știe cât mă cenzurez când vine vorba să vorbesc on-line despre el, din respect pentru faptul că ne-am salutat măcar o dată), chiar nu voiam să mai apară altă vedetă contra-făcută care să asalteze topurile de radio, ci cineva care chiar să facă muzică. D-aia insuficient difuzată, gen rap, rock, reggae. La dubstep nu aveam cum să sper, nu are versuri.

Pe lângă Finala din seara asta (cu un final care m-a umplut de mulțumire), alt element care m-a făcut să vreau să scriu despre X Factor a fost lecturarea a câteva articole de pe acest blog. Habar n-am cine e Cristina Băzăvan (nici măcar nu sunt sigur că se scrie așa, nu are diacritice prin articole), nu vreau să știu (înainte să mă asaltați cu link-uri și comentarii de genul ”Ipocrituleee! Este o super-jurnalistă bla bla bla”), dar îi sunt recunoscător pentru articolele despre casa X Factor pe care le-am citit.

Și, acum, e momentul să trecem la articolul, în sine. Ceea ce Cristina Băzăvan (admitem că are diacritice) a reușit să facă a fost să umanizeze niște elemente dintr-un show al cărui unic scop a fost evident că era să producă rating și bani. În acele articole am citit despre oameni, cu vise, cu caterinci, cu frici, cu puncte sensibile și cu trăsături de caracter demne de respect. Îți mulțumesc că ai arătat lumii ce Dan Voiculescu (”și cu Oancea, și cu toți muncitorii de la Antena 1”, cum ar zice un clasic, din păcate, încă în viață. Scuze, efectiv, nu m-am putut abține să nu includ și înregistrarea asta, e prea amuzantă) nu a vrut să arate. Nu e nevoie să detaliez, presupun. Frunzăriți-i Cristinei blog-ul și o să vedeți despre ce e vorba (reclamă mascată, ha haaa).

Mai voiam să mulțumesc cuiva: lui Mruphy, Cristos, Dan Voiculescu, sorții, publicului telespectator, whatever că mi-a demonstrat că umanitatea mai are o șansă. Că mi-a demonstrat că industria muzicală poate nu e atât, dar atât de murdară și scârboasă și că un om care cântă bine, e nevoiaș, timid, la locul lui și care nu zice în ultima gală că părinții ei au bani să-i plătească manageri și videoclipuri poate câștiga un concurs la baza căruia, de fapt, stă ideea de ”cel mai bun cântăreț”. Și zic asta pentru că mă enervam crunt dacă ar fi câștigat Ioana Anuța. Exclusiv din cauza faptului că e acea Barbie-girl de care industria muzicală ar trebui să fie saturată, dar pentru care se face constant loc, în mod suspect. Tipul ăsta, însă, e altceva. E un individ simplu, care plânge cu mă-sa la telefon, poate cânta aproape orice tip de rock și are un zâmbet de milioane (sunt conștient de ce-am zis și foarte comfortabil cu heterosexualitatea mea).

În sfârșit, mai vreau să precizez că-mi pare rău de Dragoș Udilă și modul nesimțit în care a fost mătrășit (orice ai zice, Cristina, e suspect că atunci când prezinți partea negativă a unui concurent acesta e eliminat). Adevărul e că omul nu prea se putea duce mai departe de reggae. Ceea ce nu e rău! Dar insuficient pentru X Factor și publicul telespectator ușor maleabil, aparent. Îmi mai pare rău de Tudor Toduț, Nord X și Ioan Man. Erau foarte simpatici, toți, în felul lor. Unul tânăr, optimist și parcă veșnic vesel, alții adunați neașteptat într-o trupă, inconștienți încă de talentul lor, ultimul, orb și cu o inimă cât toată sala X Factor, plângând în hohote când Natalia Selegean a fost eliminată, pentru care și-ar fi dat locul. Nu am s-o uit nici pe Diana Cazan, care nici măcar nu a ajuns în galele finale, pentru că, aparent, Bitman a ales între ea și Anuța. Serios, după reprezentația de aseară, ce e de ales?

În sfârșit, multe mizerii au avut loc la X Factor anul ăsta (n-aș putea să compar, dar mulți au spus că ar fi preferat să nu fi câștigat Leonte, ci adversarul lui, oricine ar fi fost), dar măcar finalul a încercat timid să șteargă cu buretele ce se întâmplase până atunci. Cu bune, cu rele, această seară mi-a făcut cel mai urât cadou de Crăciun posibil: mi-a reaprins speranța. Speranța că pentru muzica românească mai e speranță.

24.12.2012 Publicat de | V.I.P. | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Înapoi pe podium de la podea

Ar trebui să scriu o introducere din aia de revenire. N-am s-o fac, că din totdeauna am avut probleme cu treaba asta. Au trecut luni de zile în care am ignorat total instrumentul prin care m-am lansat în blogosferă, de fapt. Blog-ul personal. Mi-am canalizat resursele, timpul și imaginația spre Art New Generation, Palme Intelectuale și Studentabil. Cu forum-ul de creație lucrurile au mers bine cât au mers, până am observat că toți oamenii vor fi veșnic mai preocupați de ei înșiși decât de alții. Și asta se aplică la absolut orice. Nu zic că eu nu aș fi mai preocupat de mine decât de alții, aș fi ipocrit. Dar reușeam să-mi fac timp de fiecare dată să mă uit și peste munca altora, pentru că știu ce înseamnă să scrii ceva și să tânjești după recunoaștere și apreciere, știind că ai depus efort, timp și suflet în ceea ce ai creat. În fine, capitol închis, mergem mai departe.

Blog-ul cu Teo merge OK. Ar merge superb dacă ar ști lumea de el. Habar n-am cum sloboz poate să strângă blog-ul ăsta 20-30 de view-uri pe zi, în condițiile în care nu am mai intrat pe el din mai și ăla la care-mi sparg creierii o dată pe săptămână să scriu ceva ca lumea strânge tot atâtea. În fine, rămân cu speranța că ne vom ridica la un moment dat. Am mai strâns ceva colaboratori, au scris și Snowflake, și Irina, și-au dat-o bine. Multe genii nedescoperite prin preajma mea. Păcat. Sunt(em) oameni cu ceva de spus, ceva în cap și foarte multe în suflet. Dar cam la asta se reduce societatea, nu? Înfundarea inteligenței și apelurilor la motivație și la a face ceva și promovarea imbecilismului, inculturii și falșilor idoli mediatizați nejustificat de mult.

Nici site-ul nu pot să spun că merge rău. 150 de view-uri zilnice, estimativ, e ceva. Și tot degeaba. Se mai preia câte un articol din an în Paște. Dar nu pică niciun leu, nu se primește niciun mail de felicitări, nu se propune nicio colaborare reală, care să aducă fie bani, fie recunoaștere. Și să moară mă-sa dacă nu-și sparg creierii 7 oameni să scrie zilnic câte ceva ca lumea, gândit cum trebuie și tot tacâmul, articole de calitate, pe varii domenii de activitate. Nimic, coaie. Zici că sunt Cedry2k, în pula mea, numai ăla se plânge așa mult de toate.

Ce-am mai făcut? M-am gândit, m-am răzgândit, m-am analizat. Mi-am făcut un plan de a mă ridica de la pământ și nu mă țin de el. Nu am timp suficient. Când îl am, scriu. Sau mă joc. Sau mă văd cu oameni să ne plângem de milă. Orice activitate din cele de mai sus sau oricare alta are loc în puținul meu timp liber e însoțită de băut. Mi s-a acrit să fiu un emolitic frustrat că n-am suficienți bani, nu primesc suficientă recunoaștere pentru talentul pe care consider că-l am, că sunt un egocentrsit care-i face pe cei din jurul lui să sufere prin mizeriile pe care le face pentru că se gândește doar la el, că sunt veșnic obosit, mahmur sau beat, că urăsc sincer atâtea specimene pe care le văd pe stradă, că nu-s în stare să scriu ceva frumos și că intru în depresie mai ușor decât intră un negru într-o blondă beată în Club A.

În fine, nu o să fie lung articolul ăsta, voiam să vă pun la curent cu situația mea actuală și să știți că nu mă las. O să insist ca un dobitoc și o să sciru până mi se tocesc degetele și se epuizează călimara metaforică din creierul meu. O să fiu dezamăgit că nici acum, nici săptămâna viitoare și nici la anul nu o să se întâmple nimic și o să mă frustrez tot mai mult căzând pradă pasiunii mele bolnăvicioase pentru a scrie. Degeaba. Măcar îmi rămâne mândria. Ca oricărui rapper frustrat că face ceva al dracului de bine ce nu pot alții și oamenii, totuși, preferă pozele cu pisici drăguțe de pe 9gag.

Așa a fost să fie sau mie-mi revine meritul ca de la primele cuvinte ce le-am pus pe hârtie să devin legendă vie în mintea și sufletul iubitorilor ideii de a scrie? A fost să fie Modelu’ ce blogger-ii vor să fie, din moment ce vor să știe toți cu ce resurse scrie filozofie ce face creierul mort să-nvie? Sunt generatorul uman de energie, apropie-te, deși sunt o torță vie!

Cedry2k – De Pe Podium La Podea

14.12.2012 Publicat de | Role Model | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

When it’s me I can’t forgive

Începem așa filozofia din seara asta. Cum le spuneam tovarășilor de la muncă azi, singurele sequel-uri cel puțin la fel de bune ca originalul sunt ”The Unforgiven II” și ”The Unforgiven III”. Dar deviem inutil încă de la bun început.

Pe lângă faptul că e o melodie frumoasă, are și un anume vers extraordinar de aplicabil în viața reală, din punctul meu de vedere. Da, evident, e cel din titlu. Versul întreg (în cazul în care sunteți fuckeri și nu ascultați melodia și ați intrat doar să mă citiți scăpând câte-o pulă-n gura cuiva și reinventând limba română cu expresii pe care nici măcar Eminescu cu sticla-n gură și sula-n curve nu le gândea) este ”How can I blame you when it’s me I can’t forgive?”.

Și, da, evident, e doar un vers inteligent conceput aplicabil poveștii melodiei în cauză, daaar extrapolând putem ajunge la următoarea interpretare: orice lucru rău care se întâmplă în viața noastră ne are ca principali vinovați pe noi înșine în primul rând și abia apoi pe alții.

O să săriți cu exemple stupide de genul ”Dacă m-a băgat în spital unul pe trecere, cum să fie vina mea?”. E vina ta, maimuță involuată, că de când te scobeai în nas în banca a treia îți spunea mă-ta să belești ochii când treci strada, indiferent că e verde, trecere de pietoni sau șoseaua lu’ tac-tu’. Că se mai trezește câte un bivol încălțat cu carnet și mașină din banii de la tata să gonească cum vrea pe unde vrea, că întârzie la întâlnirea cu parașuta în Dorobanți. ”Dar dacă am făcut cancer pulmonar cum să fie vina mea?”. Ce scrie pe pachetul de Kent 4? ”Futu-ți gura mă-tii de blogger îngâmfat, și dacă mi-a căzut un pian de epocă în cap când mergeam pe lângă Intercontinental?!”. Zău așa?

Am atins și capitolul exemplelor trase de păr (că știu că și asta vă place) și, acum că am încheiat și cu asta, să mai filozofăm un pic ieftin pe tema post-ului, să bem o bere și să dăm un football manager, că mâine iar am muncă dimineața.

Sigur că în cazul situațiilor extreme, nu poate fi vorba decât de ghinion pur, circumstanțe sau cum mai vrei să-i mai spui. Dar, în general, cele mai importante eșecuri din viața cuiva (cele despre care acel cineva vorbește și va vorbi veșnic, subliniind cum l-a bătut soarta) sunt din vina acelui cineva, direct sau indirect. Fie că e vorba de picarea examenului de licență, eșuarea unei relații sau concedierea de la locul de muncă (dau exemple pur fictive, evident, orice asemănare cu persoane reale e total neintenționată). N-ai învățat destul, nu i-ai arătat suficient că lupți pentru ea sau ai făcut o măgărie, astea sunt explicațiile. Și vei deveni mai bun, mai atent și mai împlinit, când accepți că boul ești tu și te ierți. Și apoi ai grijă să nu mai repeți prostia.

Ziceam cuiva recent cei 3 pași în rezolvarea unei probleme în desfășurare: ”Admit, embrace, solve.”. În rezolvarea problemelor trecute, pașii sunt ”Admit, forgive, solve”. Iar acel ”forgive” are ascuns un ”yourself”, doar că cei mai mulți se prefac că nu îl văd. Unii din teamă, majoritatea din egoism.

Think about it.

26.03.2012 Publicat de | Real world | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Toți oamenii ies din case când ninge

”Snow, Y U no stop snowing?” sau ceva de genul apărea la status-ul lui Pao azi pe facebook. Good question, de 2 zile și eu mă întreb același lucru. Și, de fapt, treaba asta reprezintă jumătate din post-ul de azi. Pentru că cealaltă jumătate o reprezintă… bucureștenii!

Logica rezidentului Capitalei mă bate de ani de zile. Și ieri și azi iar mi-am luat-o-n gură. Este de neînțeles de ce, în momentul în care a nins, toți bucureștenii se înghesuie pe-afară. Nu să facă oameni de zăpadă, ci să-și facă treburile. Exemplu concret:

De săptămâni bune, cam în fiecare săptămână mă duc cel puțin o dată la poștă să-i las mamei câte un plic cu acte ce trebuie trimis dracu’ știe unde. A devenit un obicei. Evident, mă duc, în general, la aceleași ore, în aceași poștă, nu stau mai mult de 10 minute până rezolv treaba, după care, în drum spre casă, iau ce mai trebuie luat de la chioșc (o pâine, țigări, suc, wtv). Ieri am făcut aceeași treabă. Am stat peste jumătate de oră la coadă la poștă! Erau peste 10 oameni înăuntru, de unde, de săptămâni bune, nu e mai mult de unul singur, când mă duc eu. La chioșc, la fel, coadă.

Problema aglomerației în trafic când ninge este deja atât de arhi-cunoscută, încât nici nu merită dezbătută. Curiozitatea este, însă, că, deși sunt mai multe mașini decât de obicei (pentru că sunt!), sunt și mai mulți oameni în RATB-uri. Este inexplicabil. Este ca și cum, brusc, când ninge, apar de nicăieri încă 100.000 de indivizi care să circule prin București. Și aici mi se taie mie filmul.

Când e frumos afară, sau, mă rog, nu sunt averse, stau toți în case, traficul merge, nu e înghesuială, stai la cozi cât ar trebui să stai. Cum a dat ninsoarea, toți ies! Pe stradă, în mașini, în tramvai, la chișc, la poștă.

Acest articol nu are o concluzie la final, pentru că eu nu am înțeles acest fenomen. În comment-urile ce vor urma, vă rog să-mi prezentați argumente logice pentru care se întâmplă aceste lucruri. Că pe mine mă bate.

26.01.2012 Publicat de | Real world | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Shopping

Oricât de lipsit de chef sunt, o să-l scriu. Îl tot amân de o săptămână, de când s-a întâmplat.

Sâmbăta trecută (celebra mea ”cea mai proastă zi din istoria recentă”) am fost la cumpărături în Kaufland. Teoria mamei e că, dacă tot sunt șomer, pot face ceva util pentru acasă. Am conchis că pot să fac asta, cât de challenging e o sesiune de cumpărături, când ai o listă și instrucțiuni exacte cu privire la ce să iei?

Deși ar fi trebuit să țină vreo 10 – 15 minute, după calculele mele, am stat peste o oră. Iar sejurul meu prin cel mai popular hypermarket din Colentina nu a fost lipsit de aventuri.

Pentru început, mi-a fost furat căruțul. Am intrat în magazin, l-am ”parcat” undeva să nu deranjeze lumea, ca orice om cu bun simț, și m-am dus să iau legumele. Cu cântăritul, cu găsitul, am zis că e mai simplu să le aduc la căruț decât să-l car după mine. Când mă întorc, ia-l de unde nu-i. Un d-ăsta care aranja chestii pe acolo mă întreabă: ”Și ție ți l-au furat?”. Perplex, răspund: ”Da, ȘI mie.”. Deci se fură căruțuri goale în Kaufland, pentru nenorocita aia de monedă de 50 de bani. Practic, durează 2 minute treaba asta, odată ce devii profesionist. Furi 25 de căruțuri, în mai puțin de-o oră, ți-ai scos un pachet de țigări. Nu-i chiar rău.

Odată luat un nou căruț, care a stat veșnic lipit de mâna mea (dă-i dracului de 50 de bani, dar fac pariu că e al dracu’ de frustrant să ieși să iei alt căruț de 7 ori în jumate de oră), și legumele cântărite, am purces înspre străfundurile magazinului pentru restul lucrurilor esențiale din casă: pâine, alune, bere și suc. Am remarcat un alt obicei foarte deranjant al celor care cumpără sâmbăta: se plimbă. În general pensionarii și treptele de jos ale societății. Efectiv, merg cu pași rari și calculați prin centrul culoarului, privind în stânga și-n dreapta. N-ai cum să-i depășești, dacă-i înjuri, se supără. Așa că scrâșnești din dinți și mergi în urma lor.

Și, ultimul aspect, cel mai previzibil, coada de la case. Este incredibil câți pot să vină să își facă cumpărăturile la ore de vârf în zile de vârf. Am stat peste 30 de minute la coadă, mai aveam un pic și vomitam pe vita din față de plictiseală. De la coșuri pline ochi, la coșuri cu o sticlă de vin la 2 litri, o pâine și două plicuri de cafea, le-am văzut pe toate. Inclusiv un chinez care cumpărase vreo 20 de doze de Heineken. Și sunt convins că nu dădea o petrecere. Chinezii nu petrec.

Ah, bonus, călătoria spre casă: în viața mea nu am fost mai storcit decât am fost în ziua aia. Sardinele stau comod, comparativ cu ce era în troleul ăla.

Și… cam atât, frustrările refulate și azi, sper doar că nu-i trăznește mamei ideea să mă trimită și azi, că mă apuc de luat calmante cu bere să mă asigur că nu o să fac vreo criză de isterie și nu iau ostatică vreo babă ca să trec primul pe la casă.

03.12.2011 Publicat de | Real world | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Viitorul nostru intelectual

Revenim la seria post-urilor despre generația care vine din spatele generației mele. Plănuiam să scriu despre Capatos și dive mondene astăzi, dar las post-ul ăsta pe altă zi, nu-i mai înghit pe figuranții ăștia fără păr pubian care au impertinența să se ia în gură cu mine.

Am conchis, deci, că cei din urma mea sunt niște bovine cu bale la gură, arogante, parvenite și cu o supra-stimă nejustificată față de sine (marea majoritate, nu absolut toți). Ei bine, există o categorie particulară a acestor parameci. Ăia care și-o ard intelectual.

Atenție! Ei nu sunt inteligenţi, deștepți, isteți, perspicaci sau altceva asemănător. Ei sunt intelectuali. Ce-nseamnă asta? Ei nu sunt mai presus decât mine pur și simplu prin prisma cunoștințelor asimilate la școală sau în materiale de studiu auxiliar. Ei sunt mai presus decât mine în general. Ei au și o capacitate de asimilare a informației mai mare, un vocabular mai elevat, o cultură generală mai variată, cunoștințe literare deosebite și, atenție, concepții de viață mult mai corecte decât ale mele. Citite printr-o carte de psihologie, bineînțeles.

Acum, din perspectiva mea, lucrurile stau cam așa: dacă ești ceva ce nu are încă buletin, păr pubian sau experiența unui loc de muncă și a banului muncit, taci în gura mă-tii. Sunt de acord că se poate să ai un IQ superior. Te naşti cu el, îl cultivi, bravo ţie, OK. Nu ai cum să ai o experiență de viață superioară, pur și simplu prin prisma faptului că am niște ani avans. Nu e aroganţa clasică cu ”sunt mai mare decât tine, știu mai bine”. Exceptând situația în care am stat legat de un pat 22 de ani, am trăit mai multe decât tine pentru că am avut mai mult timp la dispoziție să fac asta. Iar experiența de viață e practică pură, nu teorie. E logic. Mai e ceva:

Dacă tu stai toată ziua în casă și citești, eu nu am decât două posibile explicații. Explicația subiectivă, ești o grasă urâtă (de unde aș putea înțelege complexele de comportament, pentru detalii, vezi post-ul ăsta). Explicația foarte probabilă, ești șobolan d-ăla de birou, care a fost crescut în casă și a rămas în casă. O parte educație, o parte obișnuință, restul aroganță. Teoria ta e că nu ai de ce să ieși afară când lumea ta e aici, cu cărți, documentare, filme, etc. Problema e că va veni momentul ăla în care o s-o comiți în oraș (fie ieșire în club, balul de absolvire al liceului, ziua cuiva) și o să stai să te întrebi a doua zi de ce nu te-au ajutat cărțile pe care le-ai citit în situația cutare.

Aș fi vrut să fiu ceva mai acid, dar nu m-a lăsat inima să ți le scuip chiar așa, ca la ușa cortului. Sper că o să reflectezi un pic la ce ți-am scris mai sus și, dacă și la post-ul, răspunsul tău va fi unul ofensiv, nu-mi rămâne decât să îți răspund pe măsură, dar te avertizez că pot fi foarte nesimțit și subiectiv.

26.11.2011 Publicat de | Real world | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

În completarea a ceea ce am scris acum o săptămână

Acum o săptămână vă vorbeam despre aventurile mele de sâmbătă în RATB. Pe parcursul acestei săptămâni tulburi în care am fost prea preocupat să prefațez Palme Intelectuale, Detective Diego și să demarez Acțiunea Instrumentalul, efectiv nu am apucat să scriu și un amănunt foarte important, apărut luni în vederile mele care ”completează” oarecum tabloul pe care l-am descris anterior.

Istorioara mea e formată din 3 părți. Partea 1, acum vreo 3 luni, când încă era vară. Mergeam spre Sfântu Gheorghe cu 21, probabil să-mi înfig o bere în gât sau ceva de genul. Lângă mine, pe un scaun, un mamut feminin de vreo 150 de kile, urât în spume și îmbrăcat zdrențăros, cu un borac de vreo 8 ani după el și un kinder în cărucior, sugând la un biberon. Vorbea cu o tanti îmbrăcată office, spunându-i că e greu, că e singură, a lăsat-o soțul (la ce fizic avea, obiectiv, nu mă mir), că și muncă, și copii, timp ioc, banii abia i-ajung, etc.. ”De căcat”, mi-am zis, dar am uitat evenimentul când m-am înfipt în cur pe scaun și am început să drojdesc.

Trece o săptămână sau ceva de genul și mă găsesc iar pe la Unirii, mergând înspre Zu să o ardem fin. În față la Zara… ați ghicit, masa gelatinoasă din tramvai. Aceleași haine, kinderii după ea, cerșea. ”Tuz gura mă-tii, asta ți-e ție munca”, reflectez eu, un pic ofuscat că mi-a păsat la un moment dat de situația ei. Judec că nu ar fi prima oară și trec iar evenimentul la ”uitate”.

Luni îl așteptam pe Steven la Obor. De niciunde apare respectabilă balenă umblătoare, tot cu ăștia după ea, certându-se cu ăla cu capacitate oratorică. Urla și se isteriza la el de zici că tocmai aruncase o friptură de porc perfect comestibilă în rahat de hienă. ”A, da, mamă a doi copii, așa îi înconjori tu cu afecțiune, rasa mă-tii de animal”. Scot căștile și mă uit la show. Scoate vaca un pachet de Kent lung (”deci ai bani de pachetul tău”) și-o brichetă (”să moară măăă-taaa”) și se pune pe fumat. Mai ia un gât de Fanta Madness la jumate (”a dracu’, te respecți, apa la doi litri nu e bună”) și, la un moment dat, printre două înjurături adresate lu ăla micu’, scoate din traistă… două pungi de la Mc! Must I go on?

Obiectiv, cine mai pune botu’ la cerșetori, de acum, oricât de fezabilă e povestea lor, merită un bocanc în inimă. Nu lovit, înfipt. Hai, sictir, căcaților, v-o ardeți prea fin, sunteți de o nesimțire incredibilă. Aveți măcar rușinea să mâncați acasă de la Mc și să fumați, nu de față cu potențiali finanțatori. Sper să mori călcată de motostivuitor, fă, viola-te-ar toți demonii în ultimul cerc al Iadului.

19.11.2011 Publicat de | Real world | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

LMA, Evident, tot Rolemodelism!

Ai făcut doi ani, bă cârnatule. Ceva special în lumea blogosferică se va întâmpla, știu eu despre ce e vorba, dar trebuie să-ți fac și ție un cadou. O să mă consult cu Diego și vedem ce se întâmplă. Meriți, ce mama dracului. Noroc că te pun și pe facebook și, dacă n-am idei, poate primesc vreun comment de la vreun dezaxat cu inspirație mai mare ca a mea. Că e sâmbătă, merg la muncă, vine mobilă, n-a apărut football manager și stau și rău cu banii. Dar tu mă faci să zâmbesc, am trecut prin atâtea împreună. Hai, te pup, să crești (și mai) mare.

22.10.2011 Publicat de | Evident, tot Rolemodelism | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

Să ne căcăm toţi pe noi c-a murit Jobs

Citeam ieri un articol de-al lui Piticigratis despre moartea lui Steven Jobs și cum îl enervează toți căcații care se cacă pe ei c-a murit bătrânul (Da, și un căcat are funcții de genul, nu vă mai căcați pe voi). Mi-am amintit că și pe mine mă enervează toți căcații de genul. Ba, mai mult, extrapolând, m-au enervat (probabil) aceeași căcați și când au murit Michael, Mădălina și mai știu eu ce vedete ne-au părăsit recent. Eu m-am căcat pe mine doar când a crăpat Dunn, iar lui nici măcar nu i s-a dat importanță. Hateri nenorciți. În altă ordine de idei, am realizat că, deși căcații m-au enervat și în trecut, nu i-am tras prin pulă la momentul ăla. Ce ipocrizie! Purcedem:

Ești un low-life fără prieteni și activități importante? Nicio problemă, regretă că mor vedete! Pune statusuri pe facebook, messenger, skype, scrie pe blog, fă-ți un tricou, tatuează-ți pe inimă numele răposatului. Ah, bineînțeles că nu ai respirat niciodată același aer cu gagiul și nu l-ai văzut în real-life. Sigur că nu-i știi hobby-urile sau muzica preferată, dar… e o vedetă! Trebuie să-ți pară rău. Ne-a părăsit un geniu, arată lumii cât înseamnă pentru tine această tragedie.

Ești chiar un dobitoc cu acte în regulă? Nicio problemă, regretă că mor vedete! Fii afectat și spune-le prietenilor că ești șocat că a crăpat la o vârstă așa de fragedă de 92 de ani. Eventual, îmbracă-te-n negru câteva zile și muncește fără spor la servici și când șeful te întreabă ce dracului ai, zi-i că a murit Jobs. Când îți zice că nu-l cunoști și te întreabă de ce caci pe tine atâta, zi-i că n-are suflet!

Da, hai să ne căcăm pe noi când moare câte-o vedetă și să scoatem DVD-uri cu filmele lui, produse în ediție specială pe care scrie ”R.I.P. Pandele” și să îi ascultăm muzica 6 luni de-acum încolo.

Nu, căcaților! Nu l-ai cunoscut, nu știi cum era, ca om. Poate viola struți în timpul liber sau mânca organe crude de om. Poate nu, dar tot nu e o scuză să-ți bocești viața că a crăpat un necunoscut. Dacă e V.I.P. nu înseamnă că ți-e apropiat. Nu ți-ar fi împrumutat 10 lei când n-ai bani de țigări și nici nu te-ar fi ascultat când te-ai certat cu pizda. Nu ți-e mamă, tată, frate, bunic, coleg de muncă, prieten, nici măcar atârnat pe care să-l fi salutat de două ori în viață.

Fir întins căcaților!

15.10.2011 Publicat de | Real world | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 13 comentarii

Imbecilități de senzație. Episode 84.

Se țin tare căcații…

”unde cresc floci” – în jurul organului genital, deși s-ar putea ca la tine să crească în gură, de ești așa panicat.

”fete care le cresc floci la pizda” – toate! În afara celor grav suferinde, caz în care nu sunt fete. Deci, toate!

”addidasi cu aripioare” – uite un meniu ce ar atrage orice cocalar pe o arie de toți metri pătrați. Nike + KFC united!

”mamadepula” – nici nu vreau să știu.

”cei aia arie” – nu cred, Doamne, nu cred…

11.10.2011 Publicat de | Imbecilităţi de senzaţie | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.